În loc de introducere…

Am obosit. Nu prestez munci fizice grele, nu mă plâng de fizicul propriu iar la capitolul sănătate mă prezint acceptabil. Cu toate acestea, am obosit. Este o oboseală la nivel mental cauzată în principal de spectacolul uneori jalnic, alteori de-a dreptul tragic, pe care îl dă cea mai mare parte a celor care conduc ceva cu caracter public în țara asta. Majoritea acestor actori, de la președintele decis de cei care nu trebuie să îi suporte nici ieșirile, nici jignirile și nici deciziile politice aberante, până la inconștientul care acceptă existența unei instalații electrice neizolate corespunzător într-o maternitate fără detectoare de fum, dă un spectacol al cărui grotesc depășește orice limită. Acest spectacol și acești actori sunt cauza oboselii mele mentale cronice. Mă întreb ce dracu se întâmplă cu țara asta și cât mai are de coborât roller coster-ul ăsta nebun în care ne aflăm cu toții.

Un produs al școlii noastre românești a spus că Miorița este o poveste despre doi criminali, o oaie turnătoare și un țăran de o prostie fenomenală. Mă întreb din ce în ce mai des de ce oare unii cataloghează acestă descriere drept ”perlă” de bac. Mă chinuie din ce în ce mai des un sentiment de neputință dublat de temerea că acest popor milenar are în gena lui o secvență incredibil de rezistentă a automutilării, autosuficienței și umilinței. Și nu știu cum se face că tot ceea ce avem mai urât și mai slab în noi explodează ca o ciupercă atomică la cei care ne conduc. Mai exact, la cei pe care noi îi alegem să ne conducă iar ei aleg să ne umilească. Am fost făcuți animale, găozari, țigani, împuțiți, puturoși, evazioniști, fraieri. Ah, da, să nu uit … cu toții suntem niște rațe care vin din camioane. Rațe care probabil își fac veacul pe canalul Sulaina.

M-am născut și trăiesc în Timișoara. N-am avut privilegiul să am părinți nomenclaturiști, miliardari de carton, parlamentari, primari sau directori pe nu știu unde. Ca să-i citez pe unii, sunt prea ”fraier” să dau sau să iau șpagă și n-am fler pentru ”afaceri” adevărate. Din alea în care intri rupt în cur și ieși milionar, de preferință în ieuro. În ciuda acestor origini nesănătoase și a slăbiciunilor enumerate, am reușit să realizez câte ceva și sunt al nabii de mândru de asta. E drept că între timp am învățat cum e să lucrezi pe rupte, cum e să fii plecat de acasă și să dormi prin hoteluri și avioane. Mai nou, am învățat și cum e să-și bată joc niște nulități de munca ta și mai ales cum e să-ți răsufle în ceafă un stat ale cărui acțiuni definesc hoția și jaful mult mai bine decât DEX-ul. Am învățat și cum e să trăiești în Mica Vienă controlată de unu’ Johnny și lăsată-n plata domnului de un primar cu prea multe mandate la cingătoare. Nu vreau să fiu ipocrit, așa că recunosc, am fost de câteva ori la un pas de a renunța și a decide să-mi caut norocul în țările calde, mai ales că am avut și am oportunități foarte serioase de genul acesta. De n-am făcut-o? Greu de spus… M-am gândit la chestia asta de mai multe ori. Mi-ar plăcea să spun că e vorba de patriotism, de idei mărețe și de gânduri nobile. Dar probabil că aș minți. În vreme de pace patriotismul este un efect, nu o cauză. Cred că la mine este vorba în esență de încăpățânare și de refuzul de a mă recunoaște copleșit de un sistem falit.

Ca urmare a faptului că nu fac parte dintre cei care apelează la soluția (perfect legitimă de altfel) de a-și trata oboseala și lehamitea pe alte meleaguri, am hotărât să dau drumul acestui blog. Deocamdată anonim, și asta nu pentru că mi-e frică să-mi asum ideile ci pentru că identitatea mea ar dăuna acum (printr-un efect de diluare) mesajului pe care doresc să îl transmit. Cei care mă cunosc știu bine că nu sunt un ipocrit și că am obiceiul, neplăcut pentru unii, de a spune lucrurilor pe nume. Îmi asum în acest moment toate criticile pe tema caraterului anonim cu promisiunea că va veni și vremea asumării publice. La fel cum îmi asum și anumite derapaje de limbaj al căror singur scop este accentuarea frustrării și mâniei care mocnește în mine.

Până una alta, paharul meu s-a cam umplut și cred că se apropie momentul în care și eu, și tu cel sau cea care citești aceste rânduri, și toți cei care suntem obosiți și scârbiți de ce se întâmplă în jurul nostru, trebuie să punem mâna pe nenorocitul ăsta de pahar și să-i golim tot conținutul direct între ochii celor care ne-au adus în starea asta. Apoi să ne punem la o masă, toți cei care suntem uscați pe față, și să vedem ce e de făcut cu țara, cu orașul sau satul în care ne-am născut și în care alegem să rămânem și să trăim.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cine a umplut paharu', Land of choice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.